31.01.2010 Tura de iarna in Retezat pe vreme naspa



30 - 31.01.01 Tura de iarna in Retezat sau Peleaga pe vreme naspa

Participanti: Luci, Anghel, Andrei si Calinescu

 

Sambata, 29 ianuarie, ne intrunim la sediu pe la ora zece, 4 albamontisti, adica 3: Luci, Anghel si Calinescu (Andrei intarzie, din motive scuzabile dealtfel) si ne pregatim de o iesire in Retezat. Calinescu e prezent de la prima ora, ca unul ce ajunsese de cu seara si se cazase la “Hotel Albamont” (4 stele, cladire istorica, zona turistica) punand in practica dormitul pe scaune ca in vremurile de demult.. In asteptarea lui Andrei, ocupat cu evacuarea unui chirias, desfasuram diverse activitati: facem cafele, cautam hrana, practicam indragitul joc al copilariei noastre “Nu te supara, frate!” si “jocul cu table”, la care Calinescu castiga fara emotii.

In sfarsit pe la ora 13.00 urcam in “masina de piele” a lui Luci si ne lanasam catre Nucsoara – Carnic. Avem o calatorie agreabila, adica stam cat mai tepeni pe scaune (ca sa nu murdarim pielea), facem obesrvatii ornitologice fara binoclu de genul: “uite uliul – ba nu, e o cioara!” si ascultam radioul.

De foame oprim in Orastie la un fast-food si mancam una-alta punand preturile piparate pe seama “taxei pe vitziu”. Manam mai departe si ajungem pe la 15.30 in Carnic, de unde, dupa ce am fost salutati amical de doi dulai o pornim catre Cabana Gentiana. Vremea buna, deloc frig, strat de zapada rezonabil, numai bun pentru incantarea ochiului.

Vizitam cascada Lolaia, apoi urcam prin padure, alungam gandul ispititor de a ne abate pentru o scurta durata pe la Cabana Pietrele, cat sa degustam o bere. In cele din urma ajungem la locul de cazare odata cu lasarea intunericului, unde nu erau decat 4 turisti (din Deva respectiv Timisoara).

Petrecem seara in compania supelor la plic si a “Nu te supara, frate!”- jocul copilariei noastre nefericite, in care se angajeaza si turistii din Deva. Ne enervam (mai ales ca a castigat Deva), dar nu ne suparam, fratilor!!! Intre timp expunem cabanierului planul de a urca pe Vf. Peleaga, iar acesta ne taie avantul sec, spunandu-ne ca in ultimele 2 zile a viscolit continuu, deci vom avea multa zapada de “spart”, ca au incercat si altii in ziua anterioara dar au renuntat etc. Il credem pe cuvant, vazand ca era astupata si cararea care ducea la buda. Luci glumeste morbid spunand ca vom reusi sa cucerim varful sau vom muri incercand.

Dimineata ne trezeste Andrei, cu noaptea-n cap, zicand sa mergem, imbucam ceva, facem ceai si pe la 7:30 plecam pe traseu insotiti de cei din Deva. Avem de furca cu zapada, mare inca de la inceput. In zona cu jnepeni nervii si muschii ne sunt pusi la grea incercare. “Spargem” zapada cu randul - se remarca Andrei si Calinescu - pe care il asemuim cu Hanibal care a traversat Alpii cu elefantii pe vremea razboaielor cartagineze.

Inaintam cu greu catre saua de iarna. Intre timp incepe sa se manifeste si viscolul, biciuindu-ne cu zapada spulberata de pe creste. Cu gandul ca sus va fi si mai rau, urcam cu greu saua, ajutandu-ne de 2 pioleti imprumutati de la colegii de la Trascau Corp. In aceasta portiune Anghel si Andrei reusesc chiar sa-si creasca pulsul (mare si asa, de la efort) venind cativa metri la vale cu tot cu zapada care cedase sub ei. Mini-avalansa se opreste si ajungem cu bine in sa, unde suntem luati cu adevarat in primire de viscol. Cu mii de ace de gheata pe fete, cucerim cu greu pe la 12.30 Vf. Peleaga. Desi nu erau decat -5°C (“cald ca-n baie”- vorba lu’ Luci) aici viscolul era “la maxim” (vorba unui manelist), asa ca am infulecat repede 2 ciocolate, mai ales ca vizibilitatea era foarte redusa, si am pornit inghetati inapoi.

Coboram cu atenitie si ajungem fara peripetii jos, in apropiere la lacul Pietrele. Devoram ce a mai ramas din ciocolata si sandviciuri si sub o ninsoare linistita inaintam prin zapada pana la cabana. Zabovim aici pret de o supa la plic, un adunat de bagaj si un ceai nereusit cumparat de la cabanier si coboram spre Carnic prin padurea troienita, desprinsa parca dintr-un basm de Andersen nu Admunsen. Copacii troieniti, raul care susura sub zapada, cascadele incremenite, linistea si inserarea care incepe sa coboare dau peisajului o nota ireala.

Cu picioarele terminate dar relaxati si destinsi, ajungem prin zapada proaspat cazuta la masina, salutam din nou catelul care ne intampina bucuros de pe taramul zapezii intr-o lume ceva mai grie… pana data viitoare.

 

 

Vezi poze aici.


Inapoi