31.12.2009 Retezat… mai mult sau mai putin



26-30.12.2009 Retezat… mai mult sau mai putin

 

De Craciun, in loc sa mergem cu colinda ca tot omu, ne intalnim pentru o scurta sedinta operativa la sediu (nu stiu ce ne veni ca doar nu ne prea sta in fire). Prezint eu cateva slide-uri cu Retezatul, ca sa stie tot omu pe unde ajungem si ce putem vedea si apoi probleme organizatorice. Batem in cuie programul pentru a doua zi si cu rezervele de rigoare ca nu o sa fie respectat din cauza lui Anghel, mergem sa bem un ceai. Intre timp, Anghel care nu stie sa vorbeasca a mers totusi cu colinda dar nu pe la crestini ci prin baruri ca sa ne caute deoarece telefonul i-a ramas la sediu si cheile deasemenea.

 

Totusi, a doua zi la ora 12 ne intalnim, mai cumparam una alta si pornim (Ina, Didi, Anghel, Cristi si cu Eu) cu Hyundaiu lu mama lu Cristi, si nu oricum, cu mine in spate, noroc ca e scurt drumul, dar umilinta va dainui. Restul, adica Mita, Andi, Andrei si Peti (oare se scrie cu y?) urmand sa plece pe la 5 din Alba.

Ajungem la Centrul Montan Cristi Voina din Retezat si ne apucam sa deschidem usi, obloane, ape, robineti, lacate, porti, curent, gaze si sa facem foc in sobe, boilere si alte teracote. Ne facem comozi cu berea in mana, dam un Monopoly si in scurt timp ajunge si restul trupei. Facem planul pe dimineata. Andrei zice sa mergem. Hotaram ca ne trezim la 6, sa ne pregatim si cum da geana de lumina sa o luam la pas, constienti fiind ca ne asteapta un traseu crancen pana la Zanoaga si doua nopti asemenea, la temperaturi sub zero. Ne imbarbatam cu niste visinata si mergem la somn.

Somn agitat, caldura, aglomeratie, cantat in somn si cate si mai cate incat nu mai suportam si la ora 2 ne aflam cu totii in fata cabanei la povesti. Din cauze ce vor ramane intre noi, hotaram sa facem doua echipe, adica: cei care au venit cu masina nr. 2 sa plece conform planului iar noi, ceilalti (masina nr. 1) sa porneasca abia ziua urmatoare si sa ne intalnim cu bine la refugiu, vazand dupa aia care cat mai vrea sa stea. Andrei a zis din nou sa mergem dar nu l-am luat in seama.

 

Zis si facut. Prima echipa a plecat pe traseu, pe o vreme nu tocmai potrivita, dar din acest moment, pentru inca doua zile nu am mai stiut nimic de ei. Aici urmeaza descrierea turei echipei nr. 1, din care eu nu am facut parte:

 

Dupa un Craciun traditional cu colinde mult mai COLINDE, cu o traumatizanta experienta de tentativa de trezire matinala, in cele din urma am pornit spre cabana.

Bineinteles ca teferi si fara leziuni interne, ajungem cu o toba fasaitoare (nu s-a folosit fasole) la “Centrul Montam Cristi” unde suntem intampinati de bunii nostrii prieteni Didi, Ina, Luci, Adi si Cristi.

 “A 2-a zi de dimineata,

Andrei in poarta ne astepta”

Dupa o haleala fugitiva pornim cu rucsacii impodobiti cu lemne, spre Zanoaga. Nu am avut nevoie de globuri pentru ca era cod galben (pentru ninsoare) si nici de beteala pentru ca deja incepuse sa ninga. La pas repejor, incepem sa urcam prin foioase, urmati de 3 caini :unu mare, unu mic, si unu si mai mic. La intrare in conifere, oprim pentru un mic tranfer intre rucsaci (rucsac vs burta). Dupa ce ne adunam rucsacii, incurajati de Andrei (hai ca am facut 35 - 40% !) continuam ascensiunea, cu forte proaspete ( pentru urmatorii 5 m) . Dupa autoincurajarea „luam pauza imediat” reusim sa trecem de: viscolul ce ne-a intampinat la iesire din conifere si intram in labirintul de jnepeni (a nu se uita zapada). Feriti partial de viscol luam o pauza de ciocolata, pana cand observatorul Andrei zareste iesirea din labirint, cocotat intr-un molid solitar. Motivati ca mai avem multe 5 minute (abureli) parcurgem cu greu platoul. Dupa ce am trecut de 2 stalpi de pe marcaj, viscolul s-a mai domolit si zarim in cele din urma marcajul din sa, care era mult mai departe decat parea. Ajunsi in sa, lacul Zanoaga si refugiul ne fac cu ochiul. Sa le facem pofta savuram o ciocolata si o luam in sfarsit la vale. Ajungem la refugiu extenuati mai mult de coborare decat de restul traseului. Pe Andrei, ajuns primul, il intampina niste rozatoare pe fata carora se citea o oarecare nedumerire (a intarziat mosul?). Obositi, bem un ceai, savuram o supa la plic si ne punem sa dormim. De dimineata, echipati si gata de plecare avem parte de o surpriza: un viscol crancen care a durat 24 de ore. Asa ca am fost nevoiti sa ramanem in refugiu tot acest timp, cu gandul la varfurile ce le puteam cuceri in acea zi.

Dupa o noapte in care avem impresia ca ne paraseste acoperisul, rasare binemeritatul soare si o luam la vale spre „Centrul Montan Cristi”. La retur am avut parte de mult speratele peisaje pe care le visam de 2 zile.

 

In cele din urma, prin toate peripetiile prin care am trecut concluzionam ca  A MERITAT! Multumiri speciale: termosului; supei la plic si lui Andrei, cel care”fuge pe munte”.

 

Noi ceilalti am baut cafele, am jucat jocuri, am facut dusuri, am spalat haine si alte activitati gospodaresti care se impun uneori cu sila la o cabana. Spre seara ne pregatim din nou de plecare. Intre timp se asterne un strat timid de zapada. Somn mai odihnitor de data asta.

 

Dimineata la ora 6 suntem in picioare si la 8 si ceva pornim spre refugiu. Nu mergem prea mult si dam in mijlocul cararii de multe urme de urs care datau de maxim o ora. Asta ne determina sa grabim pasul si sa vorbim tare, ca prost vorbim tot timpul. Si mergem si mergem si parca nu a trecut decat o clipa si suntem la limita padurii. Bucurosi ca a trecut jumate din traseu, bagam o ciocolata si iesim in peisajul alpin. Aici ce sa vezi? Cate o rafala de viscol si nori negri ca d… smoala la orizont. Ignoram si ne croim carare printre jnepeni. Inaintam cu greu dar reusim sa ajungem pana la intersectia traseului nostru cu crucea albastra care urca dinspre Gura Apei. Viscolul deja se intrecea cu gluma, ochii nu mai vroiau sa stea deschisi iar de-i inchideam nu se mai deschideau si ne simteam ca si cum am scoate capul pe geamul trenului in mers la -50 de grade. Incercam sa urmam o directie imaginara insa ne dam seama in curand ca in conditiile astea avem toate sansele sa ne ratacim ca meteorologii. Stam noi 5 secunde sa ne gandim ca mai mult nu se putea sta, vad gheata de pe obrajii Baronului Rosu (Cristi, care aducea a aviator din primul razboi mondial din pricina caciulii si ochelarilor) si decid abandonarea luptei la mai putin de o ora de refugiu. Asta e, muntele trebuie respectat, zicea cineva. Cu oarecare dificultate am reusit sa gasim directia de intoarcere din pricina faptului ca urmele erau rapid acoperite de viscol. Luam viteza, ne mai oprim in ceva vreme sa facem 2-3 poze, macar atat. Didi e aproape luata de vant la fiecare pas si asa ne explicam de ce se arunca in fund la fel de des. Reusim sa ajungem chiar odata cu intunericul la baza, manati de frica de ursi a Baronului si de pofta de Fanta de portocale pe care o resimteam cu totii. Astfel, dupa 10 ore de inotat prin zapada intram in cabana, bem, mancam, povestim si mergem la somn.   

 

A patra zi ne urnim cu greu desi era o vreme superba sa urcam pe pantele muntilor Tarcu, speram noi pana la golul alpin, de unde sa vedem panorama Retezatului. Am urcat, am urcat mult dar nu am reusit sa ajungem decat pana la etajul coniferelor, insa am prins o vedere satisfacatoare, putand sa ne dam cu parerea despre varfurile mai evidente. Coboram si ajungem la cabana aproape deodata cu echipa nr. 1 care a rezistat eroic la refugiu doua nopti in conditii de viscol. Povestim, bem, mancam mici si facem planuri.

 

Ziua 5. Cea mai urata ca facem curatenie generala si asteptam… asteptam sa vina parintii lui Cristi sa le facem predarea cabanei. Pana la urma o luam spre Alba ca doar a doua zi plecam la Moara pentru rev.

 

Iesire cam statatoare din pricina vremii si a atmosferei de sarbatoare. Dar important e ca ne-a trezit cheful de ture de iarna, pe care deja le-am si programat. Sper sa nu auziti de noi la stiri. Un an nou cu bine!

Vezi poze aici.

Inapoi